Pasind - (inceputuri)

Nu era frig afara, era intr-o iarna blanda. Cu o motivatie iesita din comun am iesit in acea zi afara din casa,  eu paseam pe drum parca intre lumi, simteam ca ziua aceea are sa-mi ofere ceva banal  si lumesc si puteam sa merg asa doua ceasuri intregi fara sa ma opreasca cineva din drum sa-mi schimbe ideea...
Am ridicat capul din pamant, ochii i-am deschis si-am privit inaintea mea. Pasii mei au inghetat pe acel moment. Acel moment l-am privit de sus, mi-a intors sensul, cursul vietii intr-o cu totul alta directie.
Au trecut apoi inca cateva zile si iar mergeam pe drumul meu. Cu toata forta adunata acolo jos in intuneric, am invatat sa ma leg strans cu pamantul de sub picioarele mele. De data asta nu mai stiam sa ma tin de pamant, ceva s-a intamplat cu mine.

Am devenit un inger ce se zbatea in drum. Cu o aripa zboara pe deasupra iar cu cealalta matura pamantul intunecat incercand sa se ridice. As fi vrut sa ajung sus, acolo unde se naste lumina lunii, sau sa ajung  in intunericul cosmic asemenea unui cosmonaut, sa paseasc pe un teritoriu neexplorat inca...

Am prins ideea. 
Am plutit apoi luni de zile deasupra pamantului, nu mai incapeam nicaieri atat de mici pareau toate de sus.
Zambetul pe pe chip, oh! Aici e treaba grea, ca nu stiu cum sa spun.. :)
Mi se deschidea odata cu inima (ca o elice pe-un motor pregatit de calatorie). Zambetul acesta  inflorea in sus cu colturile buzei  formand riduri mici de expresie in jurul ochilor mei prea stralucitori.
 Intre cer si pamant eram, eu si cu tine. 
 Intre iubitul meu din lume si cel din vis,
Te-am urmat...
 Tu m-ai invatat sa privesc in lume ceea ce vedeam doar in vis. 
Tu esti iubitul meu din vis.  Vrand sa zbor in continuare, odata ce am invatat, tu m-ai oprit si  m-ai invatat sa merg din nou, ca uitasem de unde am plecat. 
Mi-ai aratat cum pot zbura dar nu deasupra lumii ci printre oameni. Mi-ai aratat ceea ce vedeam doar in noapte, ziua...

Am invatat sa pasesc, sa vad...aceleasi lucruri sub o alta forma! 

M-ai invatat sa merg pe pietre, nu sa le ocolesc, chiar tu mi le-ai pus acolo intentionat, sa le simt sub talpi, cand am prins ideea ca pot sa le sar, ca nu am nevoie de toate pietrele din drumul meu, tu erai acolo.
Asa am invatat "jocul" saritului peste pietre....
 Tu mi-ai aratat cum pot fii in lume si totusi nu a lor....
Am invatat cum sa pasesc intre lumi si sa intru in care vreau eu, nu in care mi se iveste....
 Tu, cel de fiecare seara si de dimineata, aici cu mine alaturi, cu caldura si liniste, tu...
 Cel care m-a adus inapoi acasa, pentru ca " acasa" se gaseste in inima mea nu pe drum. Acasa care nu ma incatuseaza ci ma deschide si inalta.
Am ales sa nu mai plec. 
Am vorbit cu tine si ne-am spus, in modul nostru drag si nou, fara cuvinte, doar prin spirit, ne-am spus ca o sa ramanem aici... 
La inceput m-am intrebat, cum sa ramanem intr-un loc?!
Mai apoi m-am obisnuit, iar acum drag imi e ca sa mai plec...
Toate pana acum s-au facut ca si la inceput, pentru ca acum stiu care sunt inceputurile noastre, nu e nici o victorie, e doar firescul viu! Inceputul a fost fara indoiala acesta, am ras mult ca mai apoi sa curga lacrimi de recunostinta dar si de recunoastere. 

Apoi liniste.... 
 Linistea aceea in care iei apa in palme si o lasi sa curga printre degete de la inaltime, stiind ca nu are unde sa se risipeasca acea apa, mainile alunecau spre a ma tine in brate. Atunci am realizat ca nu este loc in care tu sa nu curgi. 
Privind la tine fericit si ud cum erai, m-am gandit de cat de putine lucruri avem nevoie pentru a putea fii fericiti...