Alerg înspre tine desculță, cu gleznele fragile însă descătușate.
Pornesc la drum, cheia vieții sufletului meu să caut.
Atât de încâlcite sunt aleile prin care trebuie să trec,
De-o încărcătură a gândurilor care s-ar întoarce mereu înapoi.
N-am să mă împiedic de niște rădăcini prinse adânc în pământ.
Timpul aleargă după mine și n-o să mă tem de propriul meu trup.
Ești atât de aproape și totuși de neatins, ca o comoară sub un templu.
Va fi întotdeauna câte-o cotitura ce mă va duce pe-un alt drum.
Capcane mă vor încerca, durerea în ele o voi lăsa, să nu mai doară.
Niciodată într-un loc nu am să raman, ori curg, ori pier, pană la tine !
Copaci impunători îmi taie respirația, dar eu le tai calea alergând și mai puternic.
Lacrimi îmi curg, se preling în urma mea, plâng cu o livadă de meri înfloriți.
Simt că trebuie să mă opresc, cu sufletul meu de acum, cui o sa mai ies eu in drum ?
Parcă aș străbate cerul și n-ajung să-i dau de capăt, traiesc într-o sinistră vreme.
Îmi fac o scară și am să urc să te strig de acolo de sus, poate îmi auzi chemarea !
Am să strig numele tău de taină, să stii sigur cine te cheamă, îmi vei răspunde sigur, auzindu-l.
Am perseverență și nervi de regină, cocoțată sus, sunt locul de unde încep cutremurele.
Văd de acolo o biserică și nori groși care se strâng în jurul ei, gata s-o păzească de priviri curioase.
Din spate îmi bate vântul și cu el îmi aduce ca într-un spectacol, în zbor, petale din flori de măr.
Tremur pe scară, ca un picur de rouă pe firul lung de iarbă în cea mai vie dimineată.
Uite așa o să-mi pierd eu o zi cât o viată, pe ceață , pe lumină , pe întuneric, căutându-te !
La ochi o să mă șterg și o să râd chiar dacă o să cad în timp ce cobor de pe scara asta.
S-a întunecat deja, praful incercă să-mi schimbe direcția și acum chiar cad !
Fiecare secundă în cădere o simt, departe, cine mai știe pe unde...
gândit, simțit și compus: busola...
