Felinarul

 În noapte, toate luminile sunt stinse iar majoritatea oamenilor dorm.
Eu cu al meu felinar stăm de veghe în stradă.
 Lumina felinarului meu va face lumină în întuneric.
Felinar cu o lumină caldă.Felinar, of... felinarul meu.
Vă îndemn pașnic să dăm magie orașului în această noapte, treziți-vă !
Să dăm din mână în mână lumină , să aprindem împreună o mulțime de felinare.
 Întunericul nu ne poate stinge lumina din suflet.
Veniți să simțim freamătul orașului, totul în jurul nostru vibrează în lumini galbene calde de speranță.
Veniti să ne luminăm chipul în sărbatoare.
Veniți să aprindem strălucirea din mintea noastră cu un felinar.
Felinarul e o floare rară ce înflorește în noapte.
Veniți! Împreună să lăsăm umbre de felinar acestor drumuri pe care pășim.
Veniți să oprim vântul care încearcă să ne stingă lumina.
Veniți, să transformăm haoticul în disciplină.
Veniți cu mic, cu mare, să formăm un cerc. Noi la căldura felinarelor aprinse.
Sunt fata cu părul de ploaie, cu o busolă în lumini ce se cuibărește în buzunarul ei stâng, cu un felinar în mână și care fredonează un cântec vechi trecând pe langă biserici, case si cerșetori.
 Nu am altceva, lumina este tot ce îmi trebuie în urcarea ei spre devenire și tot ce vrea e să aducă lumină tuturor celor care nu au parte de ea.

Felinare pentru cei neajutorați, sperați, debusolați, izolați, răpuși de boală și singuri.
Felinare cu miros de învingători, felinare cu cântec, felinare spre o lume mai bună.

Eu vă doresc ca indiferent cât intuneric veți întalni în calea voastră, să aveți cu voi întotdeauna aprinsă lumina unui felinar.

Michelle Tumes - The light :

http://www.youtube.com/watch?v=Q6p4u5UDxag

Zarurile au fost aruncate !

Odată cu ridicarea zorilor, se ridică și ecoul tuturor promisiunilor auzite de către noi vreodată. Ca mai apoi la asfințit, fiecare vis sa fie spart în mii de bucați. E nevoie doar să se rostogolească un zar, atât și de asta depinde viața ta, realizezi că nu mai ține de tine, bucata aia de zar se va opri și va decide pentru tine. Soarta ne îndepartează și ne aduce din nou împreuna. Deschizi larg ochii să vezi perfecțiunea din zambetul meu și crezi că asta e tot ce contează ca mai apoi la sfarsit prin lacrimi să mai zăresti doar un chip stins. Vrei ca și sufletul tău să aibă puterea să mă ia înapoi, la tine acasă, însa el urlă de durere. Acum totul e haos. Fericire, bucurie, dragoste,tristete, zbateri, toate amintirile. Trebuie să mergi singur pe drum în această lume întunecată, cu nici o lumină care să ghideze acest drum. As vrea să reusesti ! Stiu că meriți ceva cu adevarat frumos. Esti important!

Atunci când cineva mă va întreba dacă am cunoscut vreoun cavaler în armură stralucitoare, am să raspund pur si simplu că da, am cunoscut! E un luptator ce a stins cel mai mare incendiu de până acum, de aceea se află în intuneric. E un luptător puternic, nu doar fizic, ci si emoțional și mental. Viata pe care o traiește e grea și e demnă de admirat. A facut ce a putut singur și mai mult decat atât a facut-o în felul său.

Cât despre ea.... O fata cu sufletul zdrobit din alte vremuri, care greu mai reușeste să aibă sentimente. Viata pe care o traiește în fiecare zi, lacrimile ei au fost multe deși ea nu a lăsat să se vadă asta. Nu mai are lacrimi să verse. Zâmbetul ei a rămas tencuit, cu ochii ei sclipitori privește doar înainte, nici gând să se uite la podea. Ar vrea să lupte, să simtă și parcă nu mai poate, pentru ea este aceeași închisoare doar că într-o zi diferită. Nu mai simte... Nu mai reușește nici să declare asta. Cineva cu ceva timp în urma a avut grijă atunci când a plecat, s-o lase făra cuvinte și mai apoi greu de atins.

Zarurile au fost aruncate, înca se rostogolesc, au luat-o rău la vale...

Prefer tacerea...

Iarna a venit. Busola mea indica tot Nordul iar termometrul "- 3 grade". O pun din nou in buzunar. Ceata groasa acopera drumul pe care pasesc. Cat de lung e drumul meu? Cati kilometri de zbateri pana la capatul lui? Ce noapte, ce aparenta liniste...Lumini de faruri imi intra in ochi, pedala de acceleratie a autoturismelor e apasata, au suficienta benzina ca sa ajunga la destinatie. Fiecare are o destinatie, un drum de parcurs. Daca as fi acum intr-un autoturism pe bancheta din spate, as numara de pe geam oamenii care merg pe strada si m-as gandi ce frig le este. Insa sunt pierduta in ceata de afara si e tare frig, trebuie sa merg mai repede si mai apasat, sunt plina de indoiali si ma simt a nimanui. M-am ratacit in cercurile voastre, acum tot ce vreau e sa ies din ele. Nu mai vad pe nimeni care trece pe langa mine, mi-am pus gluga in cap si mainile in buzunar si vad doar inainte. Nu mai simt nevoia sa salut oameni care pretind ca ma cunosc, ma gandesc cate incap intr-o clipa in care nu mai vreau sa spun nimic, doar sa tac. Prefer sa tac, ii las pe ceilalti sa vorbeasca, consider ca puterea tacerii e mai de valoare decat o mie de cuvinte. Nu mai vreau sa spun nimic.
Aici in spatiul asta scriu si nu o fac pentru cineva anume. Stiu de ce scriu si asta e tot ceea ce conteaza pentru mine. Shh! E asa de bine atunci cand nu mai vorbiti. Prefer tacerea....

Alerg sa devin muzica

   Alerg in ceata asta groasa de noiembrie. Alerg pe jos fara o destinatie anume si straziile devin un labirint intunecat si alerg, tot alerg sa gasesc sclipirea unei lumi mai bune..As vrea sa nu ma opresc din alergat, as vrea sa devin o melodie venita de nicaieri la urechiile tuturor oamenilor ce-mi iasa in cale, vreau sa devin sunetul unei vechi clape de pian. Vreau sa devin muzica, sa dansez cu tot ce ma inconjoara, sa aud respiratiile si surasul voastru, sa trec ca vantul si sa observ petrecerea din ochii vostrii, sa vad cum va mirati si va intoarceti in toate partile si va minunati, va bucurati, va intrebati ce se intampla...

   Am sa devin acea muzica care va face sa priviti in departare, in cautarea unui raspuns sa priviti pe fiecare crang spre pasariile de acolo, spre cer.... Vreau sa fiu muzica care va lasa fara cuvinte, armonia ei sa va uneasca intre voi, sa nu mai fiti niste straini. Muzica pentru voi, muzica pentru mine...

   Vreau sa devin muzica aceea de cand m-am nascut, acel prim zgomot al meu de venire pe lume, acea muzica de pe strada unde eu m-am nascut, acea muzica din vocea mamei care ma chema la ea cand mica fiind ma invata sa alerg...

   Vreau sa fiu muzica de libertate, sa rasara Soarele cu mii se raze calde, toate pentru voi. Am sa devin muzica pentru toti copii tristi si neajutorati din lume si o sa le luminez chipul...Am sa trec pe langa fiecare leagan in miscare din parcuri, pe langa fiecare pom ce vantul ii misca frunzele...

   Nu mai am buton de oprire, alerg in continuare, simt ca aceasta melodie nu are o finalitate. Muzica se afla in mine, face parte din mine, alearga cu mine... 

  Muzica asta e prietenul bun pe care nu l-ai avut niciodata, e pentru cei solitari, e mana intinsa tuturor problemelor tale, se gaseste in perna pe care tu adormi, in fiecare cutie pe care tu o deschizi.

    

 Muzica e colacul tau de salvare in mare, e sirena pe care tu o auzi in larg..
Muzica e cea pe care o simti sub piele si care face stelele sa straluceasca mai tare.
Muzica este iubire....

Visele mele plutesc

In fiecare om exista dorinta de a se ghemui intr-un cearsaf, de a prinde in maini un ghemotoc de esarfa in care sa inchida ochii respirand parfumul. 

Daca m-ar putea vedea cineva de acolo de sus, ar avea din partea mea, o mangaiere. As deschide larg esarfa si as lasa-o in adierea vantului. Visele mele plutesc in largul cerului, acolo unde soarele se adaposteste dupa norii pufosi..

Lumea e a voastra.

Un ceas imi indica ca e prea tarziu sa mai dau inapoi. Am propria lege, sunt plecata de mult din timp si spatiu. Cu o busola veche in mana devin propria mea lume, sunt creare de viata si de a o lua. Omniprezenta in mine e aceasta busola, imi cunosc fiecare atom cu care e construita. Sunt eu, un Dumnezeu. Voi face lumina diminetii  si intuneric noptii. Sunt propriu meu creator si pedeapsa e tot a mea. Sunt un orizont de evenimente. Sunt gravitatia si legiile ei.. Sunt propriul meu univers ce se invarte in jurul gol cu miliarde de kilometrii pe ora.
Am modificat valoriile, oamenii nu mai sunt aceiasi, ceea ce era important nu mai este necesar. Ceea ce a fost constant, nu este nimic mai mult decat usor discomfort si amaraciune. Va ramane un rămas-bun spus cu zambetul pe buze. Am plecat!
Lumea e a voastra, eu sunt plina de fantezii si in acelasi timp mult realism. Am cuvinte gata sa fie rostite din nou. Am certitudinea unui egoism, a unor rautati. Chiar si fara iubirea voastra sau vreo rima eu tot devin o melodie! Cea mai pura melodie intr-un colt pierdut de vant, departe de destinatia voastra.
Incoerente si schimbari de destinatii. Va simt respiratia la fiecare minciuna rostita si ca un om nebun rad la ce aud. Umanitatea este din ce in ce mai pierduta in lumea asta,  sunt in pelerinaj in lumea voastra, sa ma predau? Nici moarta. Cu toate masinile voastre si voci care populeaza si polueaza minute între somn şi veghe.
Nascuta astăzi, pentru că ieri a disparut....
 Deasupra unei banci de lemn plutesc in zbor pasari. Acesti acrobaţi ai aerului provoaca libertate în bătaia lor de aripi, plutesc spre a se agata de ramuri prin copaci. Acei copaci care vor deveni lemn, banci pe care oamenii se vor aseza fara s-o merite. 
Nu am fost vruta pe lumea asta, nu am fost facuta din iubire. Dar ma voi naste din nou.
Ma nasc pentru a acoperi cu aripile bancile de lemn, ramuri de copaci.
Bai de soare vor arde aceste aripi in zbor dar nimic nu mai conteaza in cautarea unui loc...
 Inca imposibil de a crea branhii pentru a trece oceanele, dar stralucesc cu putere de o mie de raze.... 
Sunt o strălucire în întuneric care vine o dată, doar pentru a da iluzia că nu totul este negru ca smoala. Atunci când nimic nu este de aşteptat, o scanteie calatoreste prin cerul nopţii, sunt dans printre stele, de avertizare a incendiilor voastre.
Amintiri triste pleaca rand pe rand, am sa sa iau acest nimic vesnic care mi-a ramas din ele ca sa scriu. Scriu pentru mine.

Lipsita de energie, fără nici un fel de lux pe acest pamant gol caut orizontul, fluxul de apa rece, caut sa vad dincolo de mine, sufletul meu scaldat de soare. Cei care au plecat, sa ramana acolo. 
Caut locul unde gasesc tot ce am putut visa si nu am avut parte...
 Imaginaţia poate recrea sarutari si imbratisari calde din trecut, v-am iubit, din tot sufletul dar nu mai conteaza, acum sunt parte a flăcărilor soarelui.
 Sunt eu si restul lumii, nimic nu trece prin mine,  fac valuri aruncand o piatra in mare...
În visele umede de ploaie, scăldată de soare ani la rand acum vad viitorul mai inspirat.
Amintiri vor aparea la orizont, intre marea mea si cer voi deveni un praf in vant de memorie si trup...
Dacă timpul a fost un recif, pot sa fiu o zi , o sirena. Visele acum sunt niste sirene, bate vantul si vad farul in departare. Literele sunt pierdute pe mare, valurile marii a rupt scrisoarea in bucati, se inmoaie in mare. Arunc o piatra in mare, e atat de mica povestea mea.
Îmi amintesc de tine, un traseu fara destinatie, o strada fără întoarcere, un sunet mut intr-o zi sau noapte. Ceva uitat şi amintit, ceva care a fost şi nu mai este. Acum o barca fara vela, o harta fara tinta, un indicator ce indica acum , un sfarsit la toate.

Pe varful degetelor si cu demnitate,  plec ! Fara sa revin la tine, am sa te las aici, am sa te las in amintire. Asa cum am fost si eu lasata intr-un colt si uitata...
Vreau să văd soarele care răsare, o alta viata ma asteapta.
In viata se spune ca avem o barca a noastra, barca mea a fost în doliu. Trecerea cu ea plina  de tristete si singurătate. Cunoasterea nasterii mele poarta cu ea o lacrima, plec departe...

Imi place cum mirosi !

Eram atat de mica dar nu ma temeam de tine. Te-am privit si am schitat un zambet formal, pentru ca nu ma asteptam sa ma privesti in modul acela. Nici intr-un caz cum ai facut-o tu. Am cautat un semn dar m-ai cutremurat. Miroseai nu a parfum, cum sa nu te dai cu parfum? De ce n-ai facut-o? Poate asa iti acopereai mirosul...sa nu-l respir eu! Imi place cum mirosi. 
 Imi spuneai cum ti-ai petrecut ziua si ascultam dincolo de cuvinte si auzeam defapt in glas bucuria ca ai ajuns la mine, ca o rasplata dupa o zi grea, eu eram premiul tau. Ne-am asezat jos, ne-am ridicat, aceasta figura am repetat-o de atatea ori, ce banalitate si totusi ce cantec...Chiar eram mica? Tu oare asta ai crezut ? Nu sunt deloc mica...Te rog priveste-ma si atat! Ma tem cam des, te indepartez si totusi imi doresc sa te gasesc din nou. M-ai gasit tu pe mine, adu-ti aminte de asta. De data asta, fara sa ne asezam jos, tu m-ai ridicat la inaltime. Am vrut sa sterg rujul cu un servetel dar era prea tarziu...nu-l mai aveam! Nu sunt a ta, sunt a nimanui. Nimic nu este static nici macar chipul tau. Am plecat si ai lasat din nou sa ne ratacim in cotidianul monoton, ai preferat fuga de a-ti recunoaste vreo traire, vreoun gand. Cuvintele au fost spune, acum e tacere. Auzi acest sunet mut? Acum spune-mi cat de repede poti alerga pana la mine? Doua maini care se vor desface prin doua cuvinte din nou si ma vor transforma in nisip cu ochii inchisi... Nu ti-am mai spus dar de cate ori ne-am oprit in drum, langa chipul tau se regasea Luceafarul, te priveam ba pe tine ba lumina lui...esti frumos! Zambesti dulce si viclean, ochii tai imi arunca o sclipire si in acelasi timp cenusa imprastiata de vant, esti frunza din copac si pulberea din ce a mai ramas din ea. Ti-am aratat ce copaci inalti  avem pe drumul nostru? Am calatorit pe langa ei, nu am pasit ci am alunecat usor, au ramas in urma noastra pentru ca noi cautam un ceas. Timpul a stat pe loc pentru ca ceasul nu a vrut sa se arate. 
De la tine am invatat un lucru, sa nu te privesc de jos, tu mi-ai aratat ca te poti apleca inaintea mea si sa ma ridici. Cand vom inchide cutia la final, am sa-mi aduc aminte asta. Nu-ti fie teama, nimic nu e static!
Daca nu simti nimic, te rog sa ma ierti ca sufletul meu rade a ratacire si fericire in acelasi timp. O lacrima s-ar cuibari daca caracterul meu puternic m-ar lasa s-o fac. Sunt puternica! Primeste-mi mandria de femeie si aceasta masca rece si iarta-mi fericirea asta trecatoare! Iubirea mea a fost dintotdeauna mai mare decat o mie de iubiri, eu nu ma joc, cand iubesc nu ma prefac. Am sa iubesc , am sa infloresc dar nu stiu cand si de cine...Cand nu pot sa iubesc un om, pentru mine acel om reprezinta multa tristete, am lasat multe suflete indurerate...Dar daca exista un om care crede ca merita dragostea mea atunci grija mare...o sa ma ucida din nou! Iubirea mea e o lupta mare spre ideal , niciodata spre ceva trupesc.
Acum eu port mirosul tau si ma pierd din nou sub semnul altei iluzii. Ai sa ma pierzi. Fa ceva cat mai poti s-o faci.
Esti un robot, carcasa inimii tale e fierbinte iar genunchii de ciment. Ai doar o patura si un gand, sa nu mai speri si sa adormi fiindca a spera inseamna suferinta. Esti la rascruce de drum.
Am incercat cu zile sa-ti fur trecutul si acum ma intreb de ce am plecat? De ce ai revenit? 
Mi te imaginez pe un pod deasupra unui rau, seara tarziu. Tinandu-te de o mana ma aplec cu fata spre rau...tu ma tii bine sa nu cad si ma las purtata, e usor sa cad...apoi cu o miscare brusca facem schimb de locuri. Eu te tin de o mana si tu te apleci spre rau...vrei sa cazi, dar nu te las...nu vrei nici tu sa te las. Nu am sa te las!

În căutarea unei noi primăverii.

Rândunico, tu de ce exiști?
Cine intreabă? zise rândunica cu un ciripit.
Alina e numele meu.
Pentru a încanta oamenii cu cântecul meu, Alina dragă...
Și de ce pleci iarna atât de departe, de ce nu mai rămâi puțin?
Mă grăbesc să ajung acolo unde oamenii necăjiți mă așteaptă cu căldură. Pe lângă puful de păpădie am să trec ca vântul, am să mișc cu zborul meu floriile de mac să se scuture, iar cu ciocul să le culeg pentru cuibușorul meu. Mă duc acolo unde adie ușor vântul iar aripile mele ating cald frunzele pomilor înfloriți, printre sclipiri de raze mă voi strecura. Mă duc să aduc cântec la ferestre deschise dis de dimineață, acolo unde oamenii sunt mari gospodari. Acum chiar trebuie să plec Alina, mă asteaptă locul meu în săgeata ce s-a format pe cer. Nu uita în acea direcție să privești mereu dragă Alina. În direcția cerului senin tu să zâmbești și să speri la mine.
 Mă întorc la primavară.

"Cafiaua" mea...

O cafeluta calda e tot ce imi doresc

In momentul in care ma trezesc.

In cana mea alba cu buline formez

Cu lingura cercuri mari si aburii privesc.

Zilnic desteptarea, singura traiesc....

Bucuria ei sincera de a respira,

Dimineti mai bune cu miros de cafea,

Acelasi abur cald ii spune asa:

Ca s-a mai cuibarit o stea...

In ochii negrii ce a vazut candva,

Lumina dulce ca marea cu sarea ea a gustat.

Cafeaua cu solnita de sare a confundat... 

Aroma ta cu lingurita ea ar incerca...

Esti pe scena vietii...

Esti pe scena vietii...

A venit iarna. Tocmai am aburit fereastra si am sters-o cu maneca bluzei de pijama. Pamantul e rece si uscat si in fata bisericii dar si prin cimitir. In departare se aude un latrat de caine, acolo unde se intinde ceata groasa. Deschid larg ferestrele in fiecare dimineata sa respir "altceva", un aer mai curat din camaruta mea sufocanta si tremur la fiecare grad in minus si stiu ca trebuie sa rezist pana la capat de drum. Uneori as vrea sa nu mai exist, dar am realizat ca moartea e de la multe feluri si intotdeauna exista un alt inceput, o continuitate, o transformare in ceva. 

Ne nastem odata si murim de prea multe ori...

Pot sa evit durerea dar nicioadata nu voi putea evita intersectarea cu cineva predestinat, a lucrurilor inevitabile indiferent de atitudinea mea la situatie.

Suntem orgoliosi, consideram ca suntem mai buni decat cei pe care ii cunoastem, credem ca-i cunoastem, suntem dispusi sa criticam oricand si pe oricine neavand datele necesare problemei, traim in trecut ca si cum nimic altceva nu ni se mai poate intampla. Vrem sa spunem lumii in gura mare opinia noastra despre diferite lucruri, judecam ca x-ulescu nu stie sa ataseze la mail un document, ca y-ulescu e needucat.

De ce etichetam lumea si nu avem rabdare? Oare nu-i vina noastra ca judecam gresit ? 

Noi care judecam, atat de usor murim, noi care nu stim sa zambim, noi cu ce suntem mai buni daca ne impiedicam la orice banalitate si ne izolam intr-un cerc inchis?

Sunt oamenii frumosi? 

Dar ei sunt frumosi numai cand vrem noi sa vedem asta. Nu mai stim sa privim in sufletele noastre, in ochii celui de langa noi. Intalnim persoane si suntem atat de incantati, dar uitam repede de ele, despre felul minunat cum ne-au facut sa ne simtim la un moment dat si ne comportam diferit. 

Esti pe drum in intuneric cu telefonul in mana. Auzi la telefon o voce care iti spune ca se preocupa de tine sa-ti tina companie la drum pana ajungi acasa... sa te stie in siguranta dar mai trece o vreme si vocea dispare. Acum esti pe drum din nou si nimanui nu-i mai pasa, pe cine anunti ca esti bine ?

Vine o zi, poate chiar maine, cand frunzele din pom nu vor mai fi la locul lor, copacii ramanand acolo. Vom privi spre cer sau poate vom avea doar directia cerului. Soarele va rasari zilnic si in continuare alte suflete se nasc, iarba o sa creasca iar, luna tot asa o sa apara, dar noi? 

De ce atata ura, unde o gasim? Unde suntem, incotro ne indreptam? Cand viata nu e ploaie ci doar o picatura, intre secunda unu si secunda doi a unui orologiu.

Noi care nu stim sa sadim flori, de ce stim sa asezam flori la mormant? 

Murim oameni buni....

Nu mai pot sa ma las cunoscuta, tot mai des aleg sa te ascult pe tine, cuvintele mele pot sa ucida, vreau sa intelegi tacerea. 

Ce e tacerea?

Aleg tacerea confortabila, pentru ca daca tu imi intelegi tacerea intelegi si cuvintele. Pierd sau castig comportandu-ma asa? Nu vreau sa ma descriu, nu mai vreau...cunoste-ma tu! O pierdere poate insemna un castig de multe ori. 

Am adus cu mine cele doua cristale lichide pentru pauza de reclame, am adus cu mine reclamatii pentru ca am fost acolo si nu aici. Nu am avut un rol in film si totusi am fost personajul principal seri la rand, tu ai avut grija sa fac parte din scenariul tau. Ma priveai fix dar intotdeauna erai la limita dintre comic si tragic...zambetul tau timid se transforma in seriozitate apasatoare de fiecare data cand privirile noastre se intalneau. 

Mana mea aluneca pe degetele tale usor si cadea brusc pe langa corp, o ridicai la limita posibilului pe obrazul tau,simteai acel miros feminin mult asteptat, acea atingere delicata...

Varful nasului tau s-a sprijinit pe obrazul meu. Respiratii sufocante mi-au atins buzele si m-a redus la tacere... Uneori sunt gustul ceaiului de fructe indulcit cu miere. Alteori sunt caldura buzunarului tau stang. Prima ta imbratisare a fost acea cortina trasa brusc ce anunta sfarsit de spectacol si un inceput de drum, un fragment neterminat dintr-un suflet indurerat. Murim din nou...

Viata este gaura aia din pamant de pe vremea cand copii fiind jucam zala la ea. Suntem mizeria de sub unghii incercand sa sapam la ea, suntem muritorii pe care se pare ca doar pamantul ii mai poate astupa si doar umbra copaciilor ii mai poate veghea si niste flori uscate...

In mine tresare o intrebare, o curiozitate efemera ce indica scurgerea orelor din mari in mici...

Cuvintele tale naufragiate au prins contur la malul sufletului meu si nu se mai opresc, sunt ca frunzele ce se desprind cu miile din copacii pe langa care am trecut, pe care inca ii mai intalnesc si care se misca la fiecare bataie de vant intr-o parte si in cealalta iar la baza lor frunze alcatuiesc o patura pentru superbul asfalt gri...

Esti doar un fluture ce aripile si le va sacrifica la becul fierbinte in cautarea luminii. Acum doar zbori cu visul aproape care se va stinge in al tau ultim fior, a ta curiozitate si poveste...

Esti pe scena vietii cand brusc cortina te va inghiti, esti moneda aruncata intr-un rau si dorinta ei cu care tinandu-te de mana strans te-ai invartit in cerc acolo langa rau pana ai cazut in iarba ametit, esti pe tabla de sah doar un pion care deschide atacul intre un rege si un nebun, esti acel moment critic care te face sa razi si sa plangi in acelasi timp. 

Viata e un joc, o combinatie de coduri si de culori, de variante infinite de "a muri"... Noi alegem cum murim si murim de atatea ori, de cate ori iubim de atatea ori cadem...

Ma arunc in acelasi pat ravasit care depoziteaza cele mai cumplite ganduri de-a lungul timpului, le adun pe toate in perna mea ca si cum mi-as lua un ramas bun de la ele toate, degetele se imprastie si ele, se desfac incet pe moalele pernei si adorm, doar somnul ma mai poate linisti....

http://www.youtube.com/watch?v=NlG71W7Fz10&fb_source=message