Toate trec, ce-i bun rămâne
Toate trec, doar dărnicia
Ţine piept cu vitejia
De-a mai cumpăra o carte,
De-a mai pierde înc-o noapte
La lumina unui bec
Şi-a citi bogat, nu sec,
Dulcea ei iconomie,
Greaua ei filosofie.
Dar în faţa timpului
Mai faci faţă ritmului?
Te mai mângâie o vorbă,
Un cuvânt cu vechea slovă?
Azi cititu-i ca un rit,
Cartea- vechi şi ciudat mit,
Cititorul –un nebun
Iar cuvântul...clar, parfum!
Cât mă bucur să-l miros
Printre pagini învechite
Şi să-l rod până la os
Cu învăţăminte sfinte!
„Scrisu-i treabă pentru gust-
Nu se face de silinţă,”
Farmec are, nu-i vetust
Când te-mbracă din dorinţă.
De aceea nu-i poet
Tot acel ce scrib se cheamă,
Tu, de simţi că vin încet
Să-i primeşti şi să n-ai teamă!
Vremea trece şi târziu
Îi descoperi printre rafturi
Şi cuvântul lor e viu
Şi ironizat în „mofturi”.
Şi bătrâni, bolnavi, tăcuţi,
Tot mai strigă-n visul mut,
Geaba însă, sunt pierduţi
Cei ce moartea lor au vrut!
Ei trăiesc în idealul
Ce-au lăsat a se vedea
Printre rânduri, ca şi valul
De credinţă, au ştiut a priveghea.
Câte-au îndurat aici?
Lipsuri, boală, chinuri, sete,
Pentru litere –opinci,
Pentru vise –sfinte ghete!
Triştii mei poeţi frumoşi
Aţi sperat şi nu-n zadar,
Azi vă ţin curaţi, sfioşi,
Ca pe-un dar în buzunar!
Bucuraţi-vă cu mine
Căci durerea voastră sfântă
S-a-nfierat pe veci şi bine
Într-o bucurie- adâncă!
Nu degeaba aţi zăcut
Şi mult frig aţi suferit,
Visul vostru n-a fost mut
Şi pe mine m-a trezit...
Şi vă simt de peste ani
Grei, bogaţi, adânci, mirifici,
Zei poeţi, poeţi titani
Prin cuvânt, prin carte –mistici!
Ăsta-i rostul celor care
Simt cuvântul ca pe-o rană,
Îl citesc şi rău mă doare
Deşi-i viu şi mi-e şi hrană!
Cum de miere te-ndulceşti
Când în stup tu cauţi miere,
De poeţi te-ndrăgosteşti
Şi de-a lor prea grea plăcere.
Şi de-ncerci să-i înţelegi
Şi cu dânşii să visezi,
Pregăteşte-te, căci mâine
Vei gusta pelin pe pâine.
scris: busola.
