Dependenta electronica !

Electronicele au ajuns sa conduca lumea si tot mai multe familii au de suferit pentru asta! Nu mai stam unii cu altii in interiorul familiei, cu toate ca toti membrii familiei sunt acolo, fiecare este retras in spatiul lui, lasandu-se furat de calculator, televizor sau telefon. Fiecare traieste separat, in lumea lui, bucurandu-se de dependenta aparatelor.

Trag un semnal de alarma  tuturor celor care ies tot mai rar in natura, nu mai fac miscare, duc punga de gunoi cu masina, nu citesc o carte, nu merg la un spectacol, film sau teatru pentru ca, e mai comoda canapeaua de acasa si avem atatea butoane intr-o telecomanda... Nu ne mai vizitam prietenii sau rudele decat  daca avem nevoie de ceva sau atunci cand e vreo sarbatoare.

Dependenta electronica nu duce la armonizarea relatiilor ci la racirea lor. 

Renuntarea treptata la ele va reusi sa ne  apropie unul de celalalt. Face-ti o mica demontratie.

Obiceiurile proaste pot distruge lucrurile frumoase.

Imaginati-va un om care a stat toata viata lui la inchisoare, in momentul in care iasa de acolo nu stie cum sa traiasca in afara ei si se gandeste cu melancolie la zilele pe care le-a petrecut inchis, ajungand sa comita din nou o infractiune pentru a-si asigura un loc, in lumea in care se simte confortabil si anume  locul din care tocmai a fost eliberat.

De ce se intampla asta? 

Functionam asemenea unui calculator si marele avantaj e ca putem sa alegem ce programe vrem sa ne instaleze  " softul " propriei persoane. Programele proaste sunt obiceiurile noastre mai putin sanatoase care actioneaza ca niste  " virusi ", dar incet si sigur ne ajuta sa ne defectam si sa nu mai functionam normal. Tot noi avem si  " antivirusul " prin programe bune.

Puterea deciziei este la noi.
 Alegem ce ne face rau sau ce ne face bine ?

Cu ce oare putem inlocui elecronicele? Hai sa incepem prin a nu mai neglija familia, sa mancam mai des impreuna, sa ne povestim ce ni s-a intamplat in ziua ce s-a scurs.

Hai sa traim viata , nu sa o mimam...

Ati facut multe eforturi si ati descoperit ca nu se mai poate face nimic pentru a imbunatatii lucrurile? Nu va intristati, nu puteti sa ganditi si in locul celuilalt, aveti rabdare, o vei cladi pe a voastra in curand si cu siguranta lucrurile vor fi altfel.

Putem ramane niste roboti care fac la infinit aceleasi lucruri !

Decizia ne apartine!

Călătoria spre sufletul meu

Zâmbesc încrezătoare pentru că în acest moment orice mi se poate lua mai puțin ce am trăit și am văzut. Chiar dacă drumul a fost dificil cu momente epuizante, nu m-am lăsat bătută și a doua zi am luat-o de la capăt. 

Am învățat să găsesc frumusețea acolo unde mă aflu,să las în urmă momentele în care am stat pe loc, pentru că viața mea e la început de drum. Viața mea capată culoare după un gest, o privire sau o vorbă și am început să gasesc aceste lucruri la mine mai mult decât la alții. Sunt pregătită oricând să deschid ușa optimismului, să mă privesc mai des in oglindă. Am devenit mai pretențioasă cu mine însumi, mă privesc mai mult pe mine decat pe ceilalți. Comportamentul , atitudinea, gândirea mea față de lume trebuie să emane frumusețe, energie și curaj. Nimeni nu are dreptul să mă priveze de la frumusețe, să-mi schimbe modul de a gandi optimist. 

Nu am de gând să renunț la vorbe blânde și chiar generoase făcute la adresa voastră. Mă priveam în oglindă și mă găseam grasă și nu faceam altceva decât să arat mai slabă ca niciodata. Am crezut dintotdeuna că viata mea e chinuită, mă întrebam de fiecare dată de ce eu mai mult decat alții? 

De ce în loc sa fiu cum trebuia, o persoană rea, am devenit defapt mai sensibilă și mai atentă la necesitațiile celor din jurul meu și vin din nou cu veșnica mea întrebare " eu cu cine semăn dintre parinții mei?" Raspunsul e ca mereu ceva îmi dă pe minus la întrebarea asta și acolo intervine uimirea. Am crescut, am evoluat , sunt ceea ce vreau sa fiu, nu ceea ce m-au născut. Am înteles ca nu sunt fiica de vreoun geniu, am înteles ca nu pot sa fiu nici Shakespeare dar nici ultima persoană nu sunt de pe acest pamant. Am nevoi, vise mai mult decât colosale, o ambiție de a o lua de la capăt, nervi de oțel și o răbdare incredibilă cu acele cateva persoane pe care trebuie să le suport dar mai ales prin datoria mea morală să le accept pentru puținul cel pot...

Aș vrea să muncesc mai mult decât pot pentru că doar prin puterea muncii pot învinge dependența de anumite persoane, îmi doresc să plang mai mult decât ii drept pentru că numai așa pot prețui cu adevarat momentele puține de liniște sau de fericire, să transpir și să construiesc baza piramidei, să găsesc curajul nebun de a tinde spre vârful ei. Da, urăsc oamenii care renunță prea ușor !

Am o pasiune, îmi iubesc viața mai mult decât orice pe lumea asta, spre dezamăgirea unora... Nu e doar în episoade roz, are atat coborâșuri cât și suișuri, asta o face atât de palpitantă. 

De ce avem pretenții exagerate si imploram atenție sau iubire de la trecători ? 
De ce nu știm să ne oferim singuri atenție si iubire ? 

Eu am invatat că meritul mi-l dau eu nu alții !

E frumoasă calatoria spre sufletul meu....ceea ce simt nu-mi poate lua nimeni !

Cineva a fost intrebat : " Care e cel mai mare dușman al tau ?" Iar raspunsul era intotdeuna și e si acum - " Frica ".

 Numai o viată avem, hai să strălucim, să-i facem să zâmbească pe cei triști, descurajați, pesimisti. Nici nu-ți poți imagina câtă putere ai in tine să reușești asta! De ce sa nu stralucesti? Sa devii o personalitate puternică pentru a te diferenția de colectivitate, să fii tu cel autentic.

Hai să nu mai asteptăm sa ni se facă, hai să daruim din munca noastră !

Prietenii ma asteapta!

O  intamplare recenta m-a motivat sa scriu, sa las aici in acest spatiu un detaliu. Cu toate ca sunt de parere ca memoria este cel mai sigur vaccin al meu m-am gandit sa nu fiu egoista. 

Era intr-o zi de duminica la un concert in plina Piata mare, undeva de la distanta prin multime il zaresc pe el, avea tot atata lume in jurul lui cata aveam si eu numai ca el spre deosebire de mine intretinea o conversatie cum face de fiecare data, eu doar faceam pe observatorul. Il cunosc atat de bine si mai stiu cata nevoie are el de lume. Lumea este sursa lui de inspiratie, acel zambet de uimire,  lumea reprezinta pentru el un adevarat invatator si nu tine ranchiuna pe nimeni pentru ca nimeni nu poate sa-l atinga, sa-l spulbere, sa-i descopere latura sensibila si are el grija sa-si ia masuri solide de precautie. Concertul s-a terminat! Multimea se revarsa, se imprastie, toata lumea inoata spre o gura de iesire, tot atatea coate primesc cate primeste si el, la un moment dat se lasa pierdut de grupul lui de prieteni, ramane in spatele lor...si ramane... avea o privire pierduta, era momentul in care nu mai auzea galagie in jurul lui insa modul in care privea spre acel nimic m-a impresionat...aceea privire grava nu pot s-o uit!

 Numai el stie la ce anume se gandea, cert e ca privirea lui avea o poveste trista. Ma decid eu sa-l iau prin surprindere si sa-l scot macar pentru cateva secunde din starea aia, ehh fac un "bau" tampit pe la spatele lui crezand ca am reusit sa fac ceva interesant si zambeste, zambeste a uimire si imi spune ca prietenii lui il asteapta, ca se grabeste...am simtit ca nu spune adevarul, stiam: "Asa e, te asteapta prietenii!" ...indepartandu-ma usor de el...

Nu trece ceva timp si  imi dau cu seama ca ma gaseam si eu intr-o situatie similara:

"prietenii ma asteapta!"