Grandoarea lumii acesteia mici
Nu stă-n pantof de piele, ci-n opinci,
Piciorul bine încălţat e-o amăgire
Ce mândru merge şi sigur spre pieire.
Opinca roasă şi smerită
Şi plină de noroi şi slută
Cu gândul doar la muncă duce
Omul, iar drumul i-e numai răscruce.
Pantoful cere din bumbac
Sau nylon negru fin ciorap,
Opinca se mulţumeşte cu obele,
Cu lipsuri, cu necazuri şi cu rele.
La fel pe drum uitat de ţară ea păşeşte
Dar vrednică de-a fi apreciată, căci munceşte,
Pantoful de firmă calcă doar în birou
De unde fabrică discursuri (s)reci, că e erou...!
Nu văd cu ce anume s-a luptat,
Cu ce fantasme s-a-nfruntat mândrul bărbat
Şi nici cu ce ispite a putut să-şi spele
Cugetul fin mândra femeie...
Ce greutăţi au trecut piciorul lor fin?
Peste covoare de import pahare cu vin,
Parchetul prea tare şters şi lăcuit
Sau trepte ce-i urcă la un bal gratuit!?
Mai sus de pantof nu-s curios să ştiu
De chipul care-l poartă e senin sau pustiu
Şi dacă a lor limbă, la fel de educată,
Vorbeşte româneşte sau într-o alta, mai... stilată.
Atât m-am gândit, că cel ce-ar merita
O haină mai bună şi-un pantof de vreme rea
Totuşi nu-l are, dar şi-aşa-i mulţumit
Căci lui i se pare pantoful un mit!
Ar trebui să-nveţe cu el ca să meargă
Dar unde?Îţi trebuie studii şi-o şcoală înaltă,
Şi cine-ar mai munci pământu-acesta bun
Călcat cu opinci de-al nostru străbun?
Opinca-i sfântă atâta vreme
Cât omul purtând-o nu se teme
Că cinste îşi va pierde cu ea, şi nume,
Aşa cum fac mulţi cu pantofi cu-al lor renume!
Când fi-va expusă doar în muzeu
Şi-o va privi uimit un ochi de ateu,
Atunci să ştiţi că pantoful a ajuns împărat
Şi omul e slugă la nevrednic păcat.
