Alerg...

Alerg înspre tine desculță, cu gleznele fragile însă descătușate.

Pornesc la drum, cheia vieții sufletului meu să caut.

Atât de încâlcite sunt aleile prin care trebuie să trec,

De-o încărcătură a gândurilor care s-ar întoarce mereu înapoi.

N-am să mă împiedic de niște rădăcini prinse adânc în pământ.

Timpul aleargă după mine și n-o să mă tem de propriul meu trup.

Ești atât de aproape și totuși de neatins, ca o comoară sub un templu.

Va fi întotdeauna câte-o cotitura ce mă va duce pe-un alt drum.

Capcane mă vor încerca, durerea în ele o voi lăsa, să nu mai doară.

Niciodată într-un loc nu am să raman, ori curg, ori pier, pană la tine !

Copaci impunători îmi taie respirația, dar eu le tai calea alergând și mai puternic.

Lacrimi îmi curg, se preling în urma mea, plâng cu o livadă de meri înfloriți.

Simt că trebuie să mă opresc, cu sufletul meu de acum, cui o sa mai ies eu in drum ?

Parcă aș străbate cerul și n-ajung să-i dau de capăt, traiesc într-o sinistră vreme.

Îmi fac o scară și am să urc să te strig de acolo de sus, poate îmi auzi chemarea !

Am să strig numele tău de taină, să stii sigur cine te cheamă, îmi vei răspunde sigur, auzindu-l.

Am perseverență și nervi de regină, cocoțată sus, sunt locul de unde încep cutremurele.

Văd de acolo o biserică și nori groși care se strâng în jurul ei, gata s-o păzească de priviri curioase.

Din spate îmi bate vântul și cu el îmi aduce ca într-un spectacol, în zbor, petale din flori de măr.

Tremur pe scară, ca un picur de rouă pe firul lung de iarbă în cea mai vie dimineată.

Uite așa o să-mi pierd eu o zi cât o viată, pe ceață , pe lumină , pe întuneric, căutându-te !

La ochi o să mă șterg și o să râd chiar dacă o să cad în timp ce cobor de pe scara asta.

S-a întunecat deja, praful incercă să-mi schimbe direcția și acum chiar cad !

Fiecare secundă în cădere o simt, departe, cine mai știe pe unde...


gândit, simțit și compus: busola...