Prietenii ma asteapta!

O  intamplare recenta m-a motivat sa scriu, sa las aici in acest spatiu un detaliu. Cu toate ca sunt de parere ca memoria este cel mai sigur vaccin al meu m-am gandit sa nu fiu egoista. 

Era intr-o zi de duminica la un concert in plina Piata mare, undeva de la distanta prin multime il zaresc pe el, avea tot atata lume in jurul lui cata aveam si eu numai ca el spre deosebire de mine intretinea o conversatie cum face de fiecare data, eu doar faceam pe observatorul. Il cunosc atat de bine si mai stiu cata nevoie are el de lume. Lumea este sursa lui de inspiratie, acel zambet de uimire,  lumea reprezinta pentru el un adevarat invatator si nu tine ranchiuna pe nimeni pentru ca nimeni nu poate sa-l atinga, sa-l spulbere, sa-i descopere latura sensibila si are el grija sa-si ia masuri solide de precautie. Concertul s-a terminat! Multimea se revarsa, se imprastie, toata lumea inoata spre o gura de iesire, tot atatea coate primesc cate primeste si el, la un moment dat se lasa pierdut de grupul lui de prieteni, ramane in spatele lor...si ramane... avea o privire pierduta, era momentul in care nu mai auzea galagie in jurul lui insa modul in care privea spre acel nimic m-a impresionat...aceea privire grava nu pot s-o uit!

 Numai el stie la ce anume se gandea, cert e ca privirea lui avea o poveste trista. Ma decid eu sa-l iau prin surprindere si sa-l scot macar pentru cateva secunde din starea aia, ehh fac un "bau" tampit pe la spatele lui crezand ca am reusit sa fac ceva interesant si zambeste, zambeste a uimire si imi spune ca prietenii lui il asteapta, ca se grabeste...am simtit ca nu spune adevarul, stiam: "Asa e, te asteapta prietenii!" ...indepartandu-ma usor de el...

Nu trece ceva timp si  imi dau cu seama ca ma gaseam si eu intr-o situatie similara:

"prietenii ma asteapta!"