Esti pe scena vietii...

Esti pe scena vietii...

A venit iarna. Tocmai am aburit fereastra si am sters-o cu maneca bluzei de pijama. Pamantul e rece si uscat si in fata bisericii dar si prin cimitir. In departare se aude un latrat de caine, acolo unde se intinde ceata groasa. Deschid larg ferestrele in fiecare dimineata sa respir "altceva", un aer mai curat din camaruta mea sufocanta si tremur la fiecare grad in minus si stiu ca trebuie sa rezist pana la capat de drum. Uneori as vrea sa nu mai exist, dar am realizat ca moartea e de la multe feluri si intotdeauna exista un alt inceput, o continuitate, o transformare in ceva. 

Ne nastem odata si murim de prea multe ori...

Pot sa evit durerea dar nicioadata nu voi putea evita intersectarea cu cineva predestinat, a lucrurilor inevitabile indiferent de atitudinea mea la situatie.

Suntem orgoliosi, consideram ca suntem mai buni decat cei pe care ii cunoastem, credem ca-i cunoastem, suntem dispusi sa criticam oricand si pe oricine neavand datele necesare problemei, traim in trecut ca si cum nimic altceva nu ni se mai poate intampla. Vrem sa spunem lumii in gura mare opinia noastra despre diferite lucruri, judecam ca x-ulescu nu stie sa ataseze la mail un document, ca y-ulescu e needucat.

De ce etichetam lumea si nu avem rabdare? Oare nu-i vina noastra ca judecam gresit ? 

Noi care judecam, atat de usor murim, noi care nu stim sa zambim, noi cu ce suntem mai buni daca ne impiedicam la orice banalitate si ne izolam intr-un cerc inchis?

Sunt oamenii frumosi? 

Dar ei sunt frumosi numai cand vrem noi sa vedem asta. Nu mai stim sa privim in sufletele noastre, in ochii celui de langa noi. Intalnim persoane si suntem atat de incantati, dar uitam repede de ele, despre felul minunat cum ne-au facut sa ne simtim la un moment dat si ne comportam diferit. 

Esti pe drum in intuneric cu telefonul in mana. Auzi la telefon o voce care iti spune ca se preocupa de tine sa-ti tina companie la drum pana ajungi acasa... sa te stie in siguranta dar mai trece o vreme si vocea dispare. Acum esti pe drum din nou si nimanui nu-i mai pasa, pe cine anunti ca esti bine ?

Vine o zi, poate chiar maine, cand frunzele din pom nu vor mai fi la locul lor, copacii ramanand acolo. Vom privi spre cer sau poate vom avea doar directia cerului. Soarele va rasari zilnic si in continuare alte suflete se nasc, iarba o sa creasca iar, luna tot asa o sa apara, dar noi? 

De ce atata ura, unde o gasim? Unde suntem, incotro ne indreptam? Cand viata nu e ploaie ci doar o picatura, intre secunda unu si secunda doi a unui orologiu.

Noi care nu stim sa sadim flori, de ce stim sa asezam flori la mormant? 

Murim oameni buni....

Nu mai pot sa ma las cunoscuta, tot mai des aleg sa te ascult pe tine, cuvintele mele pot sa ucida, vreau sa intelegi tacerea. 

Ce e tacerea?

Aleg tacerea confortabila, pentru ca daca tu imi intelegi tacerea intelegi si cuvintele. Pierd sau castig comportandu-ma asa? Nu vreau sa ma descriu, nu mai vreau...cunoste-ma tu! O pierdere poate insemna un castig de multe ori. 

Am adus cu mine cele doua cristale lichide pentru pauza de reclame, am adus cu mine reclamatii pentru ca am fost acolo si nu aici. Nu am avut un rol in film si totusi am fost personajul principal seri la rand, tu ai avut grija sa fac parte din scenariul tau. Ma priveai fix dar intotdeauna erai la limita dintre comic si tragic...zambetul tau timid se transforma in seriozitate apasatoare de fiecare data cand privirile noastre se intalneau. 

Mana mea aluneca pe degetele tale usor si cadea brusc pe langa corp, o ridicai la limita posibilului pe obrazul tau,simteai acel miros feminin mult asteptat, acea atingere delicata...

Varful nasului tau s-a sprijinit pe obrazul meu. Respiratii sufocante mi-au atins buzele si m-a redus la tacere... Uneori sunt gustul ceaiului de fructe indulcit cu miere. Alteori sunt caldura buzunarului tau stang. Prima ta imbratisare a fost acea cortina trasa brusc ce anunta sfarsit de spectacol si un inceput de drum, un fragment neterminat dintr-un suflet indurerat. Murim din nou...

Viata este gaura aia din pamant de pe vremea cand copii fiind jucam zala la ea. Suntem mizeria de sub unghii incercand sa sapam la ea, suntem muritorii pe care se pare ca doar pamantul ii mai poate astupa si doar umbra copaciilor ii mai poate veghea si niste flori uscate...

In mine tresare o intrebare, o curiozitate efemera ce indica scurgerea orelor din mari in mici...

Cuvintele tale naufragiate au prins contur la malul sufletului meu si nu se mai opresc, sunt ca frunzele ce se desprind cu miile din copacii pe langa care am trecut, pe care inca ii mai intalnesc si care se misca la fiecare bataie de vant intr-o parte si in cealalta iar la baza lor frunze alcatuiesc o patura pentru superbul asfalt gri...

Esti doar un fluture ce aripile si le va sacrifica la becul fierbinte in cautarea luminii. Acum doar zbori cu visul aproape care se va stinge in al tau ultim fior, a ta curiozitate si poveste...

Esti pe scena vietii cand brusc cortina te va inghiti, esti moneda aruncata intr-un rau si dorinta ei cu care tinandu-te de mana strans te-ai invartit in cerc acolo langa rau pana ai cazut in iarba ametit, esti pe tabla de sah doar un pion care deschide atacul intre un rege si un nebun, esti acel moment critic care te face sa razi si sa plangi in acelasi timp. 

Viata e un joc, o combinatie de coduri si de culori, de variante infinite de "a muri"... Noi alegem cum murim si murim de atatea ori, de cate ori iubim de atatea ori cadem...

Ma arunc in acelasi pat ravasit care depoziteaza cele mai cumplite ganduri de-a lungul timpului, le adun pe toate in perna mea ca si cum mi-as lua un ramas bun de la ele toate, degetele se imprastie si ele, se desfac incet pe moalele pernei si adorm, doar somnul ma mai poate linisti....

http://www.youtube.com/watch?v=NlG71W7Fz10&fb_source=message